Max Payne 1 a fost
tare. Tare ca o piatra mai moale. Avea unele elemente originale pentru acea
vreme, cel mai important fiind numitul bullet-time; prin apasarea unei taste,
acesta permitea dilatarea timpului pentru câteva secunde, permitându-ti astfel sa omori aproape instantaneu inamicii care,
în tot acest timp, se miscau în jurul tau ca prin apa. Interesanta mai era si
povestea, care încerca sa refaca atmosfera filmelor noir de prin anii
treizeci-cincizeci. Astfel, intrai în pielea lui Max Payne, eroul blazat si
mânat de razbunare nemiloasa, în cautarea responsabililor pentru uciderea sotiei si copilului
sau. Cam banal, stiu, dar cutscene-urile realizate în stilul "graphic novel" (un fel de comics dar
asa... mai pentru pentru adulti), cât si vocea lui Max care amintea de Clint Eastwood
în Dirty Harry, te faceau sa stai în fata (era sa zic televizorului)
calculatorului pâna la sfârsit. Unde mai pui ca întreaga parte narativa era realizata de Sam Lake
- un tip destul de celebru pe acolo, pe la ei. Dar gata, suficient cu amintirile si cu verbele la
trecut. Sa vedem ce aduce nou Max Payne 2: The fall of Max Payne. Jocul este în continuare
un third-person shooter, atmosfera si stilul narativ s-au pastrat, iar bullet-time-ul a fost si el
îmbunatatit, împreuna cu întregul engine al jocului. Totate astea o sa le analizez pe
rând, uite asa, doar pentru ca pot.
ORASUL ERA NEGRU SI UMED CA UN NAS DE CÂINE...
Povestea din Max Payne 2 continua
în stilul primei parti. O parte dintre personajele ce apareau în primul Max
Payne se reîntorc, cea mai importanta astfel de aparitie fiind Mona Sax -
despre care erai lasat sa crezi initial ca fusese ucisa. Acum vei avea chiar ocazia sa joci
câteva niveluri si în pielea ei, dar despre asta mai încolo. Max este acum mai
batrân, chipul sau, atât în joc cât si în filmuletele dintre misiuni, fiind altul
decât în prima parte. Nu are sens sa îti povestesc eu acum firul narativ, te las sa
descoperi singur ce si cum; important de stiut este ca, si de data asta, Max
atârna în cui insigna de politist si porneste singur la vânatoarea celor care i-au facut niste lucruri nu prea
plactue. Toate astea înseamna, de fapt, perindari prin ghetto-urile mafiei
newyorkeze, vilele boss-ilor respectivei organizatii si moteluri darapanate si sumbre, dar si mici peripluri prin visele lui Max, care sunt la fel de sumbre si
întunecate, precum sus-mentionatele locatii. Placut este ca decorurile spalacite si sterse, apartamentele dezolante si iluminarea subtila reusesc sa creeze destul de bine atmosfera specifica filmelor
noir.
Max Payne 1 a fost
tare. Tare ca o piatra mai moale. Avea unele elemente originale pentru acea
vreme, cel mai important fiind numitul bullet-time; prin apasarea unei taste,
acesta permitea dilatarea timpului pentru câteva secunde, permitându-ti astfel sa omori aproape instantaneu inamicii care,
în tot acest timp, se miscau în jurul tau ca prin apa. Interesanta mai era si
povestea, care încerca sa refaca atmosfera filmelor noir de prin anii
treizeci-cincizeci. Astfel, intrai în pielea lui Max Payne, eroul blazat si
mânat de razbunare nemiloasa, în cautarea responsabililor pentru uciderea sotiei si copilului
sau. Cam banal, stiu, dar cutscene-urile realizate în stilul "graphic novel" (un fel de comics dar
asa... mai pentru pentru adulti), cât si vocea lui Max care amintea de Clint Eastwood
în Dirty Harry, te faceau sa stai în fata (era sa zic televizorului)
calculatorului pâna la sfârsit. Unde mai pui ca întreaga parte narativa era realizata de Sam Lake
- un tip destul de celebru pe acolo, pe la ei.
